O realitate atât de cruntă pentru multe femei cum e violenţa mai există şi deoarece noi, cei din jur, tăcem. Am fost învăţaţi că ceea ce se petrece într-o familie nu ne priveşte. Nu e treaba noastră. Nu trebuie să ne băgăm nasul.
Aşa ne dictează cultura şi de ochii altora ne conformăm tacit, în timp ce sub ochii noştri se comit crime după crime: o femeie cu mâna fracturată în spital, alta cu coasta ruptă, alta înjunghiată chiar sub ochii copiilor, alta cu vânătăi pe care le ascunde, alta decedată după o săptămână în spital, bătută de fiul său deja, alta violată nenumărat de soţul său (râdem: "Ei da, imposibil. Doar îi e soţ." si-adică poate face ce vrea. Chiar că, ce mai trebuie ca şi ea să fie de acord?)
Dacă se întâmpla cuiva în stradă, chemam poliţia, căutam ajutor, ne-am fi indignat, ne-am fi simţit în nesiguranţă, presa ar fi vuit de toate aceste cazuri. Dar nu şi când aceasta se întâmplă cu o soră, fiică, vecină, prietenă în casa proprie, de pe mâinile celui mai apropiat om. Tăcem. Ne educăm şi copiii să tacă. Astfel, transmitem din generaţie în generaţie o moştenire. O moştenire-monstru.
Nu mai putem tăcea şi continua cu conştiinţa împăcată. Demult e timpul să admitem şi să declarăm:
Violenţa în familie e un coşmar cu consecinţe grave.
Violenţa în familie nu are nici-o justificare.
